Dor-ul lui Dumnezeu…!

Evenimentul Paștilor este precedat și urmat de o succesiune de momente din Istoria Mântuirii cu impact major asupra vieții creștinilor și chiar a întregii creații…! Pregătirea duhovnicească necesară însușirii pe deplin a lucrării de mântuire realizată de, în și prin Domnul nostru Iisus Hristos s-a făcut sistematic de Sfânta noastră Biserică în perioada postului, în special a duminicilor premergătoare sărbătorii Învierii și, mai ales, în Săptămâna Pătimirilor Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Pentru că, viața duhovnicească în sine, presupune un proces și o devenire continuă, Vă propun o scurtă meditație la cuvântul de pe Cruce a Domnului Hristos: „Mi-e sete!” și cererea Lui, adresată femeii samarinence la Fântâna lui Iacov: „Dă-Mi să beau!”.

Hristos, ţintuit pe lemnul crucii şi în durerile finale ale pătimirii Sale, ca un om în agonia morții spune: „Mi-e  sete!”. Ostaşii au luat un burete pe care l-au muiat în oţet şi fiere, I l-au atins de buze, dar Hristos n-a voit să bea. Nu a băut, probabil că nu I-ar fi astâmpărat setea, dar oţetul şi fierea îi puteau alina durerea pe care o resimţea, răstignit fiind pe lemnul crucii. În ceea ce priveşte necesitatea trupească a Mântuitorului Hristos, după firea omenească, chiar înaintea morții, nu I-a fost satisfăcută, pentru că nu I s-a dat apă să bea; din punct de vedere duhovnicesc, înțelegem că Hristos trebuia să Își împlinească jertfa pe deplin. Răstignirea trebuia să fie și a fost făcută după tot tipicul, cu plus de măsură. A fost umilit, răstignit şi omorât, fără să aibă nici cel mai mic drept, nici cea mai mică mângâiere, nici cea mai mică alinare, ca jertfa Lui să fie deplină. De altfel, în Sfânta Liturghie ni se spune, chiar în timpul Epiclezei, că, de fapt, această jertfă care a fost provocată de oameni, în realitate a fost una dorită și asumată deplin de Mântuitorul Hristos. Dincolo de faptul că oamenii L-au vândut, L-au batjocorit şi L-au răstignit, din ură și răzbunare, El pe El Însuși S-a dat ca jertfă pentru noi şi pentru a noastră mântuire. De aceea, nu a băut oţetul şi fierea, pentru ca jertfa Lui să fie deplină. Nici măcar oţetul şi fierea să i aline cât de cât durerea pe care o resimţea în trupul Lui.

În ce priveşte cererea pe care a făcut o femeii samarinence, aceasta nu I-a fost îndeplinită de femeia samarineancă pentru că, în fapt, El își dorea altceva. Cererea Domnului Hristos a intermediat trecerea de la o discuţie comună la una duhovnicească. De la cererea „Dă-Mi să beau!”, Hristos a trecut la un subiect care, peste veacuri, rămâne o problemă esențială și existențială, care trebuie înțeleasă și însuşită. Problema apei celei vii, care vine numai prin şi de la Mântuitorul Iisus Hristos şi care odată dobândită face să nu mai însetăm niciodată.

Revenind la noi, atât credincioşii, cât mai ales călugării, strigătul de pe Cruce și cererea Mântuitorului de a bea apă din fântâna lui Iacov, ne provoacă la o meditaţie duhovnicească și la o viaţă pe măsură.

Jertfa Mântuitorului a fost deplină și cu consecințe definitive asupra omenirii, însă ea se reactualizează, iată, în fiecare an și, chiar, în fiecare Sfântă Liturghie. Mântuitorul a rămas în stare de jertfă pentru ca umanitatea să poată beneficia până la finalul acestei lumi de răscumpărarea din robia păcatului și a morții. Această stare însă trebuie însușită de fiecare, la nivelul nostru de înțelegere și disponibilitate!

Monahul, de pildă, trebuie să se jertfească pe sine, nu numai pentru el însuşi, ci pentru întreaga umanitate, asemenea Mântuitorului, fără să ceară nimic în schimb, nici măcar o alinare de moment, aceea care putea fi dobândită de la oţet şi fiere în momentele cele mai grele de pătimire ale Domnului.

Iar Apa cea vie ni se descoperă de irmosul al 3-lea din Canonul Invierii:

          „Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minune, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, întru care ne întărim.”

În fapt, atât strigătul de pe Cruce, cât și cererea Domnului adresată femeii samarinence, exprimă Dor-ul veșnic al lui Dumnezeu după omul creat după chipul și asemănarea Lui…! Golgota și Fântâna lui Iacov este parcursul vieții noastre…! Calea are două sensuri, putem ajunge prin suferință și jertfă la Apa cea vie, dar se poate și dobândi întâi harul și apoi să ne asumăm Crucea întregului Adam…!

Aceste gânduri, sper eu duhovniceşti şi de folos, am vrut să vi le împărtăşesc dumneavoastră tuturor, în numele stareților, starețelor, duhovnicilor, monahilor și monahiilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, care vă poartă în rugăciunea lor neîncetată către Dumnezeu. Iar marele praznic al Învierii Domnului să întâlnească dor-ul dumneavoastră după Dumnezeu cu Dor-ul iubirii veșnice a Sfintei și de viață făcătoarei Treimi…! Hristos a înviat!

                                               Arhim. Dumitru Cobzaru -

exarhul mânăstirilor din Arhiepiscopia Clujului